Gânduri către Andreea Tănase!

Ce-a fost cu tine în seara aceasta? Ai vrut să îți pui sufletul și trupul pe tăvile ruginite din mințile noastre ca să vezi cine înfige primul cuțitul? Știi, oamenii sunt, suntem răi și ne speriem repede. Iar când ne speriem, încercăm să ucidem ceea ce nu înțelegem, nu să înfruntăm deschis.

Te-ai jucat cu sufletul nostru și așa praf și cenușă, făcându-l să îți trăiască copilăria învăluită în tăcerea micii sirene, să iți judece fricile, să emită judecăți morale despre moralitatea ta. Ți-ai dezgolit trupul riscând să fie văzut cu ochi hulpavi și cinici. Nu îl iubești? Oho! Suntem mulți-multe în aceeși barcă. Dar, nu uita, și ochii tăi blânzi și atoatevăzători sunt parte a trupului tău, și mâinile, mâini cu care te-ai rugat, ai cerșit, te-ai luptat, te-ai frământat, ai ales, ai dăruit.

Ai fost o Nină Zarecnaia cu credință, dar care știa că joacă bine pe scenă. Ai avut putere, nerv, intuiție. Și ai reușit incredibil, în final, să întorci timpul înapoi comprimând povestea în câteva mișcări și gesturi. Te-ai luat la trântă cu Beckett, i-ai refuzat triumful Morții asupra Vieții, chiar dacă Viața se compune și recompune din căderi repetate. Tu nu „vei rămâne singură pe lume cu vocea ta”, pentru că ne-ai cedat-o nouă, care îți spunem povestea mai departe. Nu ai fost mută, doar că mestecai și înghițeai cuvintele ca pe hrană celestă, transformată în bol de lumină.

nuEU? Dar, cine, Andreea? Noi? Poate sau mai degrabă și tu, și noi, și alții, toată umanitatea care trăiește pe nisipuri mișcătoare de pixeli, care își construiește adăposturi fragile precum hârtia, care se refugiază în izolare neștiind că nu se pot izola de ei înșiși, care au pierdut darul așteptării.

Sfârșit de partidă, Andreea! Ai câștigat, ne-ai câștigat pe toți de partea ta. Definitiv și irevocabil precum sentințele drepte date de Dumnezeul tău cel bun.